E 11 septembrie 2011. Au trecut fix zece ani de la atentatele teroriste asupra turnurilor gemene și Pentagonului. World Doctors Orchestra dă un concert comemorativ la Strathmore, în Washington. În public sunt familii ale victimelor, oameni de stat, americani care nu au cum să uite. Florin Amzică e la prima întâlnire cu colegii din orchestra uriașă, care a adunat deja peste cinci sute de medici-muzicieni din 36 de țări. Cu un an înainte, a aflat cu mirare de proiectul pornit în 2007 de medicul german Stefan Willich. Un prieten de-al său din Berlin, coleg cu dirijorul, l-a întrebat: „Dar tu de ce nu te-ai înscris?“. „Pentru că nu știam. Doar pentru că nu știam.“ L-a atras ideea de a cânta pe scene mari din întreaga lume, alături de colegi medici cu diferite istorii și experiențe. A aplicat imediat, dar pentru concertele din 2010 se făcuse deja selecția muzicienilor amatori, așa că a fost nevoit să aștepte un an.
În WDO, audiția este, de fapt, primul concert. Până atunci primești un vot de încredere. Te înscrii online, dai mai multe informații despre studiile și experiența ta pe plan muzical, spui dacă ești disponibil pentru evenimentele anunțate de WDO. Calendarul e pregătit cu cel puțin un an înainte. După ce ești acceptat printre instrumentiști, primești online partiturile. Apoi te pregătești singur cât poți de bine. „Și noi suntem o rețea de telemuzică“, glumește profesorul Amzică. Cu trei-patru zile înainte de concert, ajungi în țara gazdă, unde încep repetițiile de grup. De această dată, desfășurate la ritm de profesionist. Câte opt ore pe zi. „Ca un tratament: vedem ce e în plus, ce e în minus, ajustăm doza“. De la primele repetiții din Washington, Amzică apreciază rigoarea și disciplina cu care se lucrează în WDO.
Willich conduce cu gesturi ferme o mulțime eclectică de medici dintre care mulți abia ce au făcut cunoștință. O bună parte sunt nemți, au o educație medicală solidă și au amânat cât au putut de mult alegerea între muzică și medicină ca profesie de bază. În cazul lui Florin Amzică nu a fost așa. Părinții, care îl obligaseră mai întâi să se apuce de studiat vioara, i-au repetat mai apoi toată adolescența că „muzica nu e o meserie“. Pentru că „în România, există meserii și unele care nu-s tocmai meserii“.

Citiți tot articolul pe MonitorulCJ.ro aici.